Imi aduc aminte ca ieri. Probabil c-o sa-mi aduc aminte toata viata. Clipele, momentele, imaginile aproape statice ce mi s-au intiparit adinc in creier si-n stomac.
Demult ar fi trebuit sa scriu despre asta… Mi-a fost insa teama ca n-am s-o fac bine, mi-a fost si-mi este teama ca n-o sa pot sa redau nici macar o milionime din ce am simtit in vremea aia.
In decembrie m-am furisat zi si noapte prin spatele tancurilor cu gloante suierind aiurea pe linga urechi. Eram plecat de acasa de 2 zile, bintuiam prin oras cu Horica: ba la palat, ba la radio, ba la televiziune. Aveam draci pe noi ca nu vor astia sa ne dea pusti ca nu facuseram armata. Horica a ciordit pina la urma de acasa sabia de parada a lu’ bunica-su. Plecasem la lupta.
Ianuarie-februarie 1990. Am trait cu intensitate si disperare de adolescent revolutia furata: “noi muncim nu gindim”, “imgb face ordine”, “nu ne vindem tara”. Cind coloanele de oameni ai muncii marsaluiau pe Calea Victoriei eu cu acelasi Horica dadeam interviuri tembele in hotel Bucuresti la televiziuni straine si ceream raspicat oprirea ajutoarelor catre Romania.
A venit apoi “Decret-Lege Frontul se alege” si primele alegeri. Miting inainte, scandal dupa. Inainte de primul meu vot ai mei parinti m-au chemat la discutii. M-au rugat sa am grija cum votez, ca ei sint totusi parintii mei si ca, nu-i asa, nu vreau sa ajunga la puscarie… De pe perete, coleg de pioneza cu calendarul crestin-ortodox, imi zimbea oribil Iliescu. Am iesit, am plecat, am votat. Cu ura.
Mai-iunie 1990. Piata Universitatii cu ale sale cintece, idealuri si nopti de veghe. Stateam pina tirziu, imi simteam apartenenta la un spatiu si o cultura, ma (re?)gaseam, ma descopeream. Acolo mi-au dat maselele de minte, acolo am deschis ochii de adult, acolo m-am maturizat. Acolo am implinit 18 ani.
Si acum cred ca pot sa cint cap coada “Mi-e greu titlul de golan”. Diferenta e ca atunci credeam ca pot sa schimb ceva prin proprie vointa, acum nu mai sint asa sigur, atunci imi scinteiau ochii, acum simt greutatea lacrimilor.
Intr-o zi m-a intrebat mama: “ce cauti tu mama acolo, ti-a promis Ratiu ceva?” “da, bursa afara si niste bani”; “of, mama, sa nu-l crezi, te minte, e om rau”.
13 Iunie 1990. Dimineata la scoala am aflat ce s-a intimplat. Am plecat instantaneu cu Horica, Piticu, Vasilescu si Joe (eram oare mai multi? nu mai tin minte). Am ajuns pe treptele de la TNB si ne uitam uluiti la masinile care spalau (ce oare?).
Zgomot-zarva, apar transportoare, buluceala, lumea fuge. Dinspre arhitectura cordonul de militie sa desface si lumea navaleste in piata. Iarasi zarva-buluceala, sintem prinsi undeva la mijloc, fugim catre Inter. Vad intrarea in parcarea subterana, ma bag acolo, ies pe partea cealalta.
Stau in spate la Arhitectura, vad soldati pe Academiei in pas de defilare. Comandantul de pluton tine un trandafir in mina dreapta si parca da onorul.
Apoi iarasi scandal, molotoave, arunc cu pietre. Niste unii dau foc la celebrul autobuz, lumea ii huiduie. Iar arunc cu pietre, ma simt bine.
Seara aflu ca Horica a disparut. Ma suna ma-sa ingrijorata daca stiu ceva de el. Nu stiu pe unde sa scot camasa, ii spun adevarul pina la urma. Tirziu aflu ca e la Jilava si ca se fac interventii sa-i dea drumu. Ma ia de cap, pizda lor de cripto-comunisti!
14 iunie 1990. Aflu ca a ajuns Horica acasa. Ta-su a bagat ceva pile si l-a scos. Si-a luat ceva castane si de la militieni dar si acasa. Ma enervez, il sun, e bine.
Dupa-amiza, sint la scoala. E pauza, curtea liceului e plina. Care joaca baschet, care zimbeste la fete, care fumeaza. Deodata, rumoare. Apar niste mineri, fete fug si tipa, baietii se uita buimaci. As fi facut ceva, dar ce dracu? Nu-s multi, vreo 10 poate dar agita niste cabluri groase si lungi. Le tot invirt si nimeni nu poate sta pe linga ei. Arunca cu ceva catre un grup mai apropiat (au lovit-o parca pe Ioana Marsic, nu?); se aude un murmur dezaprobator apoi un general “HUAAA, afara”. Brutele-de-sub-paminturi ezita putin apoi inainteaza hotarit. Pustimea se buluceste la intrarea in cladire, cineva arunca un cataroi. Apare Spulber si cu Niculeasca. Doi comunisti-fesenisti imputiti dar raspunzatori de institutie. Minerii pleaca, ura-i si mai mare.
Dupa asta totu-i e la fel. Tara intra intr-o normalitate nasoala. E liniste, asa cum a visat criminalul de constiinte. Aud ca multi pleaca, sa plec si eu oare? Nu plec, ramin sa… sa ce? sa rezist. Ma mai bucur pe la univestitate din cind in cind, pe la ceva alegeri cu chei zdranganite sau betii portocalii. E acolo un magnet, sigur! Poate ca a intrat in ziduri si asfat ceva din spiritul ala, din primava adolescentei mele. Sint patetic? Poate, dar sa mor de nu-i adevarat.
Asta e ce numesc eu constiinta generatiei ‘90. Si stiu ca nu-s singurul care simte asta. Pt ca clipele alea nu se uita. Never, ever!
