Da, asa este, inca nu a venit vremea. Inca ne zbatem in asternutul propriu, inca nu vedem dincolo de limita interesului personal. Poate peste doua generatii lucrurile sa ia o alta turnura, sa bunghim totusi luminita aia de la capatul tunelului cu care ne tot amagim de ani si ani.
Din pacate, acum, acolo departe, nu este nici urma de festila a sperantei. Suntem prea ocupati cu noi insine, cu dorinta de a razbate, de a dovedi, de a ne ostoi foamea. De aici vine tot raul din noi: lipsa de interes pentru social, ura si capra vecinului. In definitiv de aici vine si Miorita, nu?
Cind in tara asta vor fi destui oameni buni care sa fi fost educati intr-un anume spirit, oameni fara grija parvenirii, oameni care sa fi urcat deja toate treptele blestematei aleia de piramide Maslow, atunci, poate, lucrurile se vor schimba in bine. Masele (fie ele mari sau mici) au nevoie de lideri. Nu unul, nu zece, multi. Iar liderii astia, oamenii care isi asuma demersul, trebuie sa fie niste omameni linistiti, nu?
Asadar la naiba, nu sintem un popor damnat prin caracter. Sintem, poate, doar putin saraci. De ce sintem saraci, ei bine, asta-i alta discutie.
–
PS: era pe undeva, mai demult, o anectoda. Oamenii din Rai si cei din Iad, la o masa plina de bucate si linguri lungi. Cei din iad crapa de foame pt ca nu puteau duce bucatele la gura cu asa linguri lungi, cei din rai erau bine-merci pt ca se hraneau unii pe altii, peste masa. Asta asa, ca sa intelegem ca si foamea are ironia ei. ;)
