Fiinta Draga,
Ma gindesc tot mai des daca sint bun, daca gresesc, daca ar trebui sa fiu poate altfel. Ma gindesc daca e bine oare sa impun, sa-mi urlu superioritatea, daca e bine oare a-ti sufoca vointa proprie pentru a mi-o impune pe a mea. “Daca nu faci cum iti spun o sa te pedepsesc” e de fapt doar un joc stupid al dominarii… cred.
Ma tot gindesc la cuvinte ce mi-au fost repetate de nenumarate ori in copilarie, la atentionari ce atunci nu le intelegeam. “Lasa ca o sa vezi tu cind o sa ai copii”, “Cit stai la mine in casa asculti de ce iti spun eu” si alte asemenea. Nu le-am gasit rostul nici atunci, nici acum.
Ma tot gindesc la puritatea de metal curat si stralucitor a unei constiinte, necoclit ori aburit de reguli si norme. Si ce incerc eu sa fac, minjesc frumosul suflet cu asa-zise comportamente corecte? Cine sint eu oare, am ajuns sa fiu exponentul a ceea ce nu demult blamam si negam? Am ajuns, la naiba, o unealta hida care taie si loveste in identitatea simpla, curata si cinstita a sufletului tau de 4 ani… Am ajuns sa slujesc prin actiunile mele la pervertirea si preschimbarea unei constiinte?
Prea multe intrebari, prea putine raspunsuri… M-am gindit azi: n-ar fi oare mai sublim (si de ce nu, mai eficient) sa incerc a ma transforma eu intr-un copil si nu a te transforma pe tine intr-un adult?? De ce scopul educatiei ar fi ma rog aducerea individului intr-o alienare pe care de fapt nu o constientizam?…
Cum spuneam, multe intrebari… As vrea sa pot sa-ti transmit un mesaj, repede, pur si nedistorsionat. Un mesaj de dragoste si intelegere, sa-ti imbratisez sufletul si sa-ti spun chimic ori metafizic ca te iubesc si te respect.
Bogdan (adica tactu),
Iunie 4, 2008.
